joi, 28 mai 2015

CRONICA LITERARĂ
de Ionel Bota
Recapitulare a lumii - poesie. Din nou despre lirica Mariei Timuc









E un spectacol fascinant poezia Mariei Timuc. Atât de fascinant încât aproape că nu mi-aș dori să încep astfel cronica, dintr-o dată entuziast, dintr-o dată plin de elanuri pozitiviste, dintr-o dată aplaudând, dar sunt atât de multe argumente că te afli în preajma a ceea ce cred și eu că reprezintă noua față a liricii române, astăzi, încât nu mai găsești alt refugiu, cu toate rafinamentele interpretului literaturii, decât în gestul de a accepta marea provocare. Lectura cărții Mariei Timuc, recent lansată și ea la BookFest, te bucură, enorm și te încredințează, vai, cât de liniștitor, că poezia românească se află iarăși pe un drum bun. Pe epigrafa copertei ai și întâmpinarea lui Alex. Ștefănescu iar aceste lucruri splendide spuse despre lirica Mariei Timuc nu sunt doar cuvintele de escortă galantă ale profesionistului, unul din creierele atât de limpezi ale comentariului literar de la noi; sunt, iarăși, argumentele aduse excepționalei solemnizări a discursului liric din creația acestei autentice.
Și acum gata cu prestația spontan-feerică fiindcă uimirile, nu-i așa, mai mult sau mai puțin programate, ardere și ceremonie sunt peste tot în lumea celor ce, cu har sau fără, scriu în această cultură națională inflaționistă sub agresiunea invaziei elementarului. Să încercăm, așadar, să notăm despre această carte, Iubire de nisip (București, Editura Tracus Arte, 2015, 126 p.), un creuzet inconfundabil de zămislire a poeziei suverane, o carte în care eul se confesează, dramatic sau abia șoptit, asimilând continuumul imanențelor și descifrând, sub semnul și el evocator al marilor insurgențe, exorcizarea senzațiilor. Nu insinuăm aici vreo pierdere a sensului metafizic într-un edificiu al templului tragic, precum clama Adorno când Barth abia rostea primele concluzii despre un postmodernism care, de-atunci, trebuia să fie, duplicitar, demolator și re-edificator. Dar în cartea Mariei Timuc întrezărim marea ruptură, estetic vorbind, între ce a fost și ce va fi poezia pe care o scriu astăzi câteva doamne aflate în lojile din față ale literaturii. Poate că exagerăm, poate că sunt doar semnele unei altfel de coerențe identitare și iremediabilul regrupează, receptacul magic, spațiul arhetipal. Dar în textele Mariei Timuc însăși poezia redevine un centru simbolic, un refugiu mitic al lumii, obsesie și constelație restaurată a semnelor unei magii amintind, fără a fi un truism, acum, de o altfel de „corolă a minunilor.” Poeta noastră, altminteri, elogiază adăpostirea în ispita orizontului, proiecția trecerii într-un scenariu care transformă în mit și paradigma. Cotidianul, chiar, devine cadru edenic, teritoriul în care, o dată recâștigată, trebuie instalată pe deplin puritatea strălucirii inițiale dar și, zice prea melancolicul hermeneut, tristețea metafizică: „eu am obsesia inimii, o scriu cu litere mici, o fac pâlnie/prin care strecor vinul și viața, mă fascinează ceva/în inimă, ceva dincolo de ea, stau de veacuri/și-o înșir pe culmea de rufe, o usuc bine/să-mi treacă/oboseala, să mă ridic pe frânghiile ei, ca pe munți, pe/inima/mea, pe inimile altora mulți oameni de zăpadă, oameni/de flori,/pe oameni de fier desenez o inimă, un tablou înalt/până la cer//eu am obsesia inimii dimineața,/când mă trezesc o pipăi să văd dacă-i în cameră sau la/fereastră,/de-a prins-o ceața, de-i tulburată sau de-i în caruselul/cu jucării/a copiilor, de-a stins-o vântul, de i s-au răvășit culorile/într-un curcubeu/rotund ca pământul…../și merg pe stradă și consult starea inimilor care trec/singure, sunt un doctor/țicnit, abia câțiva mai poartă inima cu ei, câteva stoluri/de păsări/care abia au venit…/mă obsedează inima, e ceva duios în toată această/iarnă, în această viață, să ai o inimă și să o porți pe față,/în ochi s-o ții/ca pe copii, s-o legeni și să-i dai jucării…//am obsesia inimii, inima mea care trece, aleargă și/merge/în aceeași secundă pe un val, pe o torță, pe un cal/sălbatic/și pe-o stradă, și pe jăratic…/am obsesia asta, de singuratic, să am o inimă, să o văd la/ferstre,/în loc de perdele și-n loc de reclame la dero, la mașini/de curse/și la ciorapi, să fie inimi, inimi cuminți, fragile,/aventuroase/să locuim în inimi, Doamne,/să stăm în ele ca-n niște case!” (Eu am obsesia inimii, p. 100-101).
Poezia întoarcerii evocă hieroglifa vieții în lumina integratoare, sigur primordială, schiță a reintegrării eului în lumea care trebuie să fie ea însăși prilejul, șansa marii „lecturi”. Lumea citită de Maria Timuc se înluminează treptat, e o circumscriere a logosului interior, ritual de precepte. În împrejurările frumosului din lucruri (papà Verlaine, o, Mon Dieu!...) discursul liric e un virus contaminând eul sacrificial. Maternitatea (sublim istorism, omule dăruit veșniciei!) „strigă” și ea din mirajul unei dimineți de toamnă, vizionarismul e mai degrabă mostra unui exercițiu spiritual (hm, cred că acestei femei interesante, poetei noastre, îngerii i-ar îngădui și apostrofarea lui Dumnezeu!). Poezia are o arheologie a ei, de aceea eul liric consimte că miturile arhaității vor dăinui, sfântă continuitate, iarăși numai și numai prin poezie. Poezie mâncăm pe pâine, poezie respirăm din tubul cu oxigen, poemul e singura garanție de noblețe a rasei umane: „Se vede-n cer cum toamna mea ascunsă/Poartă pe chip un fel de neastâmpăr/Când mă întorc cu sufletu-ntr-o frunză/În toamna ta să fiu, să nu mă scutur…/Se-alintă-n pomi și-o altă toamnă mică/În ochii tăi stau ploile pe-o parte/Eu te iubesc din frunze care pică/Într-o viață mare, fără moarte/Iubirea mea se prăbușește-n struguri/Și-n părul meu ca-n vinuri umblă viața/E toamnă într-un vis și tu te bucuri/Că toamna se destramă dimineața…” (Toamna în vis, p. 27). Dar găsești în volumul Mariei Timuc și o bună organizare a vizionarului, chiar și dragostea e o răsfrângere în spirit, nu te joci cu inițierile, tiparul dragostei fertilizează, chiar și morbidețea se sustrage iremediabilului, pare a fi conținutul paratactic al închiderii/deschiderii , un schlechtterdings supervizând sfidarea nostalgiei originarului. Într-un poem viziunea e aproape fastuoasă, badinajul liric întrezărește o temă ritualică, totuși, iar inconformismul bine strunit, vreau să spun bine jucat, o readuce pe poeta noastră lângă tonusul generațiilor actuale de creatori, ascensiunea ei apropiind-o mai degrabă de scena pretinșilor lideri: „și dragostea mea te-a văzut…/în această călătorie printre gânduri/în care existența își ține rădăcinile/ca-ntr-un pământ nesfârșit de lumină,/tu ești doar în zilele în care sălciile/se apleacă peste chipul meu ca peste apă,/așteptând să se recunoască/tu te naști dintr-un gând/în care de atâtea ori ne-am întâlnit ca într-o sfâșietoare/melodie/a întrebărilor și n-am nici un răspuns în afară de tine/de aceea cântecul există/tu ești în gândul acesta în care nu mai poți îmbătrâni/dragostea mea ți-a șters ridurile/și pașii efemeri de pe nisip/ți i=a desenat pe mare/în loc de corăbii despre care nu știi dacă se duc/sau se întorc în lumină/și dragostea mea/te-a văzut atât de frumos încât și păsările se fac/oglinzile tale când zboară și când își întind amintirile/în mintea mea/așa ți-am șters moartea, iubindu-te…” (ți-am șters moartea, iubindu-te, p. 61).
Astfel, cartea Mariei Timuc are curajul de a ne propune reînceperea unei „cosmogonii” dar ne avertizează fatal că poezia nu a fost niciodată refulare și că este singurul chezaș al tainelor lumii acesteia și viitoare. Iată zulufii tragismului detensionând ornamentațiile ontologiilor primare: măreția omului în măreția poesiei. E o voluptate a vieții și a morții, în toate, peste tot. Restul e meditația…Desigur, și lectura obligatorie a cărții Mariei Timuc, o bună pledoarie pentru depășirea complexului iterativ și recunoașterea forței poeziei în reconstrucția destinului omului. Recapitulare a lumii – poesie…


**
Ionel Bota a postat pe pagina sa de Facebook și această mică notiță înainte de a scrie cronica de mai sus:

”... trăiesc o fericire în plus fiindcă am cunoscut-o pe MARIA TIMUC, una din poetele remarcabile ale noului val dacă nu cumva cea mai bună între femininele liricii noastre actuale, cum sugera inconfundabilul nostru Alex. Ștefănescu, la lansarea volumului Iubire de nisip, apărut la Editura Tracus Arte. În trenul care m-a adus azi noapte de la București, pentru două zile de re-bănățenizare, am și scris cronica la această carte, sper să o postez diseară. Dar Maria Timuc m-a impresionat (nu doar pentru - și el inconfundabil - autograf) ci și ca autoare a volumului Pași către tine însuți. Vindecarea cauzală, apărut la Editura Dharana. Până la punctul de destinație al acceleratului nopții, am realizat prima lectură a acestui op minunat. Terapie curată, prieteni! Cred că femeia aceasta e menită să reprezinte acel balsam mult așteptat pentru rănile grave, multe neînchise încă, ale culturii românești”. (...) //


***
Mulumesc foarte mult domnului Ionel Bota pentru aceste frumoase cuvinte scrise despre cărțile mele imediat după lansarea cărții ”Iubire de nisip”(Ed. Tracus Arte). Despre Cronică domnul Bota a precizat că nu este doar o cronică de Facebook, ci va apărea într-o revistă literară în următoarea perioadă. 
IUBIRE DE NISIP - iubirea pe care am trăit-o după fiecare ploaie


IUBIRE DE NISIP - Este titlul celei de-a treia cărți de poezie semnată Maria Timuc - Editura Tracus Arte. Cartea va fi lansată la Salonul Internațional de Carte Bookfest, sâmbătă, 23 mai a.c, ora 16,15, la standul Editurii Tracus Arte (Standul 15), Pavilionul C2.
Vor vorbi despre cartea ”Iubire de nisip”: criticul literar Alex Ștefănescu și scriitorul Dan Mircea Cipariu, iar Maestrul Ioan Chelaru va recita câteva poezii. 

Această carte apare după 14 ani de la publicarea celei de-a doua cărți, ”Și Dumnezeu Dumnezeiește pe aici”(Editura Diacon Coresi). Nu este atât de obișnuit ca poeții să publice rar, dar eu am deja obiceiul acesta, să apar și să dispar, poate și pentru că tumultul vieții de zi cu zi nu mi se potrivește: mai degrabă sunt o ființă retrasă, cu aplecare către liniștea chiliilor și a întoarcerii privirii către sine. Am scris în acești ani, nu doar poezie, dar poezia e pentru mine ca un prieten, cel mai bun dintre toți: poeziei îi fac mărturisiri tainice, ea e un duhovnic tăcut, un fel de Eu însămi, nu doar un aspect al Eului meu. Cred - și sper să pot scrie într-o zi argumentat - că ființa umană e ”o carte de poezie”, una pe care a scris-o Creatorul însuși. Dumnezeu este cel mai mare poet, căci existența însăși e poezie, e metaforă, e simbol, e frumusețe, e grație, e tot ce-i viu și e în toate formele care ne populează existența. Iubesc poezia pentru că simt că viața, în toate formele ei, e metafora divinului. Poezia pe care o putem scrie noi ne face epigonii lui Dumnezeu, dar avem în noi înscrisă gena poeziei și suntem fiecare o carte...de poezii. Pentru că suntem ”poeziile lui Dumnezeu”, iubim poezia și fiecare dintre noi se trezește câteodată...poet.
Eu nu știu dacă sunt poet, în sensul omenesc al cuvântului, dar știu că poeziile plutesc,precum fulgii de zăpadă sau precum florile care se scutură în vânt, într-un spațiu interior, în lumea subtilă, acolo unde, din când când, creierul nostru, aflat într-o anumită stare(aș spune într-o stare de conștiință mai înaltă), ajunge uneori și culege...sentimente, gânduri, imagini, tensiuni, lumini și umbre. Călătoresc și eu pe acolo, prin acel spațiu al variantelor, și iau din el...simboluri deja create, aducându-le în conștiință în trupul unei poezii. Deci, nu cred că poetul e creatorul poeziei, ci culegătorul ei. Poetul e ca un culegător de cireșe, nu acela care a făcut livada.


Această carte, ”Iubire de nisip”, e o carte despre... IUBIRE! În pofida aparențelor, nu e vorba atât despre iubirea omenească, ci mai degrabă despre expresiile iubirii care crează și iubirea omenească, și iubirea pentru Tatăl ceresc, și iubirea ca stare esențială a existenței. Nisipul este pentru mine o metaforă care simbolizează infinitul și forma cea mai mică, în același timp. În copilărie făceam căsuțe de nisip pe picior după fiecare ploaie, iar căsuțele acelea au rămas în sufletul meu expresia iubirii în forma cea mai pură.”Iubirea de nisip”e iubirea...cea mai frumoasă pe care am trăit-o în copilărie, după fiecare ploaie!


Vă aștept, așadar, sâmbătă, la standul Editurii Tracus Arte, să fiți alături de mine și de ”Iubirea mea de nisip”! Aceia dintre dumneavoastră care ajungeți la Târgul de Carte pot găsi cartea la standul 15, Pavilionul C2, Editura Tracus Arte.

**

Iată și poezia care i-a plăcut cel mai mult domnului Alex Ștefănescu:


Și în tristețe îngerii există...

un înger scrie-n picurii de ploaie
e scris de înger ploaia asta tristă
eu râd atunci când scrie îngerul
pe umăr 
că în tristețe îngeri nu există...
un înger doarme-n timp ce doarme lumea
e somn de înger somnul orișicui
eu trează sunt 
și văd cum îngerul îmi doarme
și somnul meu adânc în somnul lui
un înger uneori prin ploaie-și scrie
frumoasele-i tristeți fără să știe
că și în ploaie îngerii există
și ploaia îngerilor de aceea-i tristă...
și de aceea plouă unde sunt
și dorm și-ascult în somn de înger ploaia tristă
și pe alt umăr îngerul îmi scrie
că și-n tristețe îngerii există!


NOTA:
Îi mulțumesc în mod special domnului Ioan Cristescu, directorul Editurii Tracus Arte, pentru apariția cărții ”Iubire de nisip”, despre care cred (m-am convins deja) că este...un om minunat!