C`nd te iube[ti pe tine `nsu]I?

S\ te iube[ti pe tine nu `nseamn\ s\ te av`n]I `n lumea dezl\n]uit\, pentru a lupta cu morile de v`nt, `n numele drepturilor tale. Dac\-]I cumperi cei mai frumo[I pantofi [I locuie[ti `ntr-o cas\ de cinci stele, or dac\ dai din coate [I te zbuciumi s\ fii considerat creierul num\rul unu al omenirii, nu `nseamn\ c\ te iube[ti. Nici s\ te ghiftuie[ti nu este un semn de iubire, nici s\-]I permi]I marea cu sarea ]ie `nsu]I nu-I semn de afec]iune `n rela]ia cu tine `nsu]i. Iubirea de sine apare `ntr-un mod mai subtil [I-]I dezv\luie dimensiunea fiin]ei tale divine. Te iube[ti pe tine c`nd nu-I dore[ti r\ul altuia. Te iube[ti pe tine c`nd nu te str\bate cu fiori de ghea]\ [I de nenorocire dragostea pentru un alt om. Te iube[ti pe tine `nsu]I c`nd po]I fi bun cu altul [I c`nd, `n toiul celei mai dezl\n]uite furii ale existen]ei tale, po]I tolera, po]I privi cu `n]elegere [I cu bl`nde]e r\ut\]ile altuia. Te iuibe[ti pe tine c`nd sim]I [I g`nde[ti la binele celuilalt, f\r\ s\ a[tep]I `n schimb vreun bine de la el.

Iubirea de sine `I apar]ine Egoului c`nd `n ea se ascunde a[teptarea unei recompense. Egoul vrea s\ fie recompensat. El se simte r\nit [I zdruncinat c`nd suferi pentru ne`mplinirile tale. Iubirea de sine cobor`t\ din l\ca[ul divin al inimii tale, care nu judec\ `n termeni de recompens\ [I pedeaps\. C`nd te iube[ti pe tine nu po]I fi vinovat pentru c\ n-ai iubit pe altcineva. Aripa vaporoas\ a iubirii de sine duce prin aerul existen]ei tale `ng\duin]a, r\bdarea, bucuria [I `n]elegerea pentru orice gre[eal\. Fa]a omeneasc\ a sufletului t\u a[tepat\ s\ fie recompensat pentru dragostea sa. Fa]a sa divin\, `ns\, te accept\ a[a cum e[ti. Iubirea de sine nu-]I aduce suferin]\, pentru c\ ea nu respinge nimic din ceea ce face altul [I nu pune la zid p\c\to[ii. Iubirea ia masa cu “vame[ii”, cum a f\cut Hristos, c\ci ea nu cunoa[te dispre]ul [I nici deprimarea.

Adu-]I aminte c\ nu te iube[ti, c`nd te superi pe vecinul t\u. Prive[te spre sup\rarea ta cu r\bdare [I vezi c\ ea a[teapt\ ceva de la vecin. Sup\rarea pe vecin te r\ne[te pe tine `nsu]I, dar tu nu [tii aceasta [I apoi te superi pe iubit\, pe copil, or pe lucrurile din b\t\tur\. Cu c`t vei fi mai bun cu al]ii, cu at`t te vei iubi mai mult pe tine. Cu c`t vei tolera p\catele altuia [I-l vei face mai pu]in vinovat de toate relele casei, or ale lumii, cu at`t va cre[te `n inima ta floarea iubirii de sine. N-ai nevoie s\ scrie sub faldurile rochiilor tale “Versace”, ca s\ te iube[ti [I s\ te pre]uie[ti pe tine, ci s\ po]I ca, `n situa]iile traumatizante ale vie]ii tale s\ vezi c\ cel ce te traumatizeaz\ e[ti tu `nsu]i. Nu te face altul s\ suferi c`nd suferi [I nu te face altul fericit c`nd e[ti fericit. Dac\ te r\ne[te cuv`ntul altui om sau faptele lui este pentru c\ `]I permi]I s\ suferi [I, prin aceasta, te r\ne[ti singur. C`nd ai g`nduri rele despre tine sau despre al]ii, te r\ne[ti singur. C`nd faci lucruri care `]I fac r\u, te r\ne[ti singur. Iube[te-te, dar nu confunda aceasta cu egoismul.

De la ataşament la iubire

Specialiştii au constatat că oamenii longevivi au o mare capacitate; aceea de a accepta mai uşor traumele vieţii. Schimbările, fluctuaţiile, problemele, durerile sunt primite de ei cu un fel de bunătate sufletească sau înţelegere, care nu-i ataşează de ceea ce pierd şi nu-i fac răi atunci cînd pierderile se întîmplă. Noi, oamenii, am crezut că a fi ataşaţi de lucrurile sau de oamenii care ne înconjoară este o dovadă de dragoste. Realitatea arată, însă, într-un mod diferit pentru că ceea ce credem a fi “dragoste” este cu totul altceva. Altceva decît a ne zdrobi printre emoţii şi lacrimi, printre tresăltări ale inimii şi zdruncinări ale sentimentelor. Altceva decît a sta cu ochii în tavan, gîndindu-ne continuu la un om iubit şi altceva decît a suferi pentru că el nu ne este prea apropiat, prea atent, bun sau înîctat peste măsură să ne fie alături. Iubirea şi ataşamentul sunt două stări energetice complet diferite. ŞI, pe măsură ce timpul trece, oamenii sunt nevoiţi să trăiască diferenţa.

Ataşamentul presupune emoţii aproape radicale. Presupune dorinţe radicale şi nevoi care se vor împlinite, precum şi durere, sentimente de inadecvare, emoţii teribile şi suferinţe sufleteşti cauzate de neîmplinirea dorinţelor. Cînd suntem ataşaţi de o dorinţă, ne supărăm pentru că ea nu se împlineşte. În ataşament, respingem ceea ce nu ne place şi acceptăm doar ceea ce ne place. Neacceptarea este funcţia fundamentală a ataşamentului. Suferinţa este efectul ei. În iubire – acea iubire despre care ne-a vorbit şi Hristos în multe feluri (toţi oamenii sunt fraţii mei..sau “am venit să-i despart pe părinţi de copii..”!) – relaţiile cu cei din jur se schimbă. Iubirea la care ni se cere sau ni se va cere să ajungem este- pentru mulţi dintre noi -aproape imposibilă. Acceptarea este iubire şi este libertate emoţională. Este respectul pentru alegerile interioare ale altuia, este acceptare a a ceea ce fratele, mama, sora, iubitul sau orice altă fiinţă apropiată alege să experimenteze în viaţă. Căci toate fiinţele sunt coordonate de propria lor scînteie de divinitate şi tot ce trăiesc este – astfel – dreptul lor divin. Cînd nu acceptăm ceea ce i se întîmplă altuia sau nouă înşine, pare că ieşim intempestiv din iubire şi intrăm la fel în ataşament. Ne agăţăm, atunci, de dorinţele noastre omeneşti, de fericirea noastră, de ceea ce credem că ar trebui să fie şi – prin aceasta – limităm libertatea divină a altui om de a-şi alege experienţa vieţii. Ne alegem atunci cu emoţii, cu străfulgerări de mînie sau de ură, cu suferinţă şi încordare..şi tot atunci nu mai acceptăm propria noastră stare de bine. Iubim ceea ce este omenesc mai presus de Dumnezeu. Viaţa noastră pare a fi chiar aceasta; o şcoală la care învăţăm că tot ce este omenesc depinde de Dumnezeu. Cu cît vom fi mai puţin ataşaţi de tot ce ne înconjoară, cu atît vom simţi mai mult forţa divină care ne aşteaptă s-o recunoşatem şi să-i înţelegem existenţa şi cu atît mai mult vom trăi sentimentul că prin noi se fac toate, dar nu nu le facem chiar noi. Aşa vom înţelege mesajul Domnului Cristos şi vom accepta că lumina sa este prezentă aici şi acum, sub forma iubirii pe care o putem simţi, nu doar în zilele de Paşte sau de Crăciun, ci în toate zilele vieţii noastre.

Puterea a doua iubiri

Toţi oamenii viseaza iubirea reciprocă. Majoritatea oamenilor o întîlnesc. Si, aproape majoritatea..se despart de ea. Pare un paradox aici. Pare o ironie a sorţii. ŞI pare că noi nu vrem asta, dar aşa se întîmplă. Pare că soarta omului este pecetluită în ..starea de absenţă a iubiri, pe care el o maschează cum poate. Suferinţele altora devin pentru el scuze pe care le găseşte singur pentru a fugi de iubire. De bucurie. El se prinde în responsabilităţi profesionale “foarte importante”, care-i cer timp şi grijă, atenţie şi concentrare..ŞI acestea toate devin scuze pentru care justifică nefericirea şi incapacitatea sa de a se implica în iubire. De fapt, de ce nu reuşim în dragoste? De ce dragostea pare să ne alunece printre degete şi suferinţa pare să capete picioare lungi tocmai în toiul celei mai frumoase iubiri ..reciproce, de vreme ce atît de mult rîvnim la iubirea aceasta?

ŞI, pentru a înţelege ..efectul iubirii reciproce asupra noastră, este interesant să ne imaginăm ce se întîmplă în clipa în care doi oameni împing un Tir? Nu se întîmplă nimic..Tir-ul rămîne nemişcat, impasibil şi ..imposibil de manevrat. Dar, dacă vin 30 de oameni să împingă acelaşi Tir, acesta se va mişca uşor din loc..Puterea celor treizeci mişcă maşina. Are un efect asupra ei. În mod asemănător, dacă aşezăm două “sentimente de iubire” unul lîngă altul ( este cazul iubirii reciproce), sentimentul de iubire al fiecăruia dintre cei doi implicaţi este resimţit ..cu putere. Lîngă un altul care simte iubirea, iubirea ta creşte, se face puternică, o resimţi ca pe o forţă copleşitoare. Atunci este momentul în care “emoţia, sentimentul, bucuria, starea de dragoste te copleşeşte”, te cuprinde, te aprinde şi te ..conduce. Efectul celor două sentimente care se întîlnesc este puterea lui de a mişca..şi răvăşi totul în tine. Puterea de purificare a iubirii reciproce devine ca un bumerang, or ca o torţă, care scoate din inconştient toată negativitatea acumulată în trecutul celor implicaţi. Pentru a păsatra iubirea, oamenii au nevoie să depăşească..această forţă uluitoare a emoţiilor negative, înregistrate în conştiinţă în trecutul lor. 

Rănile provenite din iubirile nefericite ale trecutului se ivesc spasmodic şi cu forţă în lumina conştiinţei pentru a fi vindecate. De aceea iubirea reciprocă devine dramatică şi..imposibil de depăşit pentru cei mai mulţi dintre noi. Ea este cel mai puternic isntrument de vindecare..naturală a sufletului omenesc. Noi, însă, nu ştim aceasta şi.. perpetuăm suferinţa. Gîndim iarăşi că iubirea nu este posibilă. Că celălalt poate pleca. Ne poate trăda. Suferinţa ne macină pînă ce atingem punctul..în care am mai fost în relaţiile trecute şi ..ne despărţim, conchizînd cu amaraciune ca iubirea reciprocă este doar un basm. De fapt, a înţelege că-n dragoste se ravarsă tot amarul trecutului, că prin ea se purifică tiparele noastre mentale negative, a menţine încrederea în omul iubit şi în noi înşine, a visa aceleaşi vise, a crede în aceleaşi idei înseamnă a face încă un pas spre dragostea pe care-o dorim. Nimic nu-i mai puternic în dragoste decît visele comune şi credinţele comune..

În ediţia de duminică a ziarului Jurnalul National vă aş­tept cu o ru­brică interactivă "Despre Iubire", în for­mele pe care le experi­men­tăm în viaţa de zi cu zi.