vineri, 5 iunie 2015

O zi de neuitat...cu Fănuș Neagu!!
Ziua în care - straniu - am plecat la Galați și-am ajuns la Brăila

Maestrul meu preferat, doctorul David R. Hawkins, spune în una dintre cărțile sale că, la nivelele joase ale conștiinței/nivele joase ale energiei(în același timp) oamenii luptă, muncesc din greu, transpiră și au sentimentul că ei își fac realitatea. La nivele mai înalte ale conștiinței, constatăm că evenimentele vieții se întâmplă, pur și simplu, se petrec, sunt de la sine, există în sincronicitate și nu în cauzalitate. Hawkins spune că universul este un singur eveniment sincronizat, că, dincolo de aparența lumii fizice, nu există timp și totul se întâmplă în legătură cu ..totul, în același timp. Sunt concepte greu de asimilat pentru percepția noastră, legată de corpurile fizice și de existența în corpul fizic, dar știu că unii dintre dv înțelegeți exact ce spun acum. Spun că evenimentele vieții sunt determinate și de aceea ele nu au o cauză, așa cum vedem noi prin percepția obișnuită, ci apar și se petrec în și prin sincronicitate. O astfel de sincronicitate am văzut aseară, la Centrul Jean Louis Calderon din București, unde a fost o lectură a piesei lui Puși Dinulescu, ”Miere și venin”! În piesa lui Puși era o furtună, o ploaie grozavă, cu tunete și, tocmai când actorii pătrundeau prin ploaia din piesa de teatru, afară era o ploaie cu tunete grozave, ca în piesa de teatru. Această suprapunere a ploii din piesă cu ploaia de afară a fost o ”sincronicitate”, iar sincronicitatea este felul în care divinul se face văzut, intră în manifestare, se arată și ne spune: sunt aici! Ce frumoase sunt aceste suprapuneri, nu-i așa?

 În imagine: scriitorul Corneliu Antoniu
Corneliu Antoniu, Maria Timuc și Lucian Vasilescu


Ei, bine, la sfârșitul săptămânii trecute am trecut printr-o întâmplare tulburătoare. Fiind un sfârșit de săptămână cu trei zile libere, am decis oarecum spontan să merg cu familia mea la Galați, acolo unde am crescut, unde am locuit până la vârsta de 18 ani, când am terminat liceul. Eram de la 15 ani într-un cenaclu literar, ”Noduri și Semne”, unde sunt și membru fondator. Întâmplarea (sau sincronicitatea, cum am spus) a făcut să intru în cenaclu în ziua morții marelui poet, Nichita Stănescu, pentru ca, peste o lună să fie fondat cenaclul care purta numele uneia dintre cărțile lui Nichita. L-am sunat pe prietenul și colegul meu de cenaclu din copilărie, Mihail Gălățanu, rugându-l să-mi dea câteva numere de telefon ale unor vechi colegi de cenaclu. Doream să le dau cărțile mele proaspăt apărute. Am cerut trei numere de telefon: Petre Rău, Ionică Avram și Corneliu Antoniu. Gălățanu mi-a trimis numerele de telefon inversate: numărul lui Petre Rău mă interesa în primul rând pentru că mă rugase pe Internet să-i trimit conținuturi din cărți pentru a le publica în revista ”Boema”! Mi-am zis că era mai bine să-i dau cărțile. Numai că, în dreptul numelui lui Petre Rău era numărul lui Corneliu Antoniu, cel care a fost șeful cenaclului o perioadă, dar pe care nu l-am văzut de aproape 30 de ani. Așadar, l-am sunat pe Petre Rău, dar l-am nimerit pe Corneliu Antoniu. Când m-a auzit la telefon, Corneliu Antoniu, președintele Uniunii Scriitorilor - Filiala Galați, m-a luat pe sus și m-a invitat a doua zi, duminică, 31 mai, în fața Hotelului Dunărea. Tocmai era o acțiune mare, anuală, Zilele Revistei Antares, ediția a XVII-a, o activitate care adună scriitori din multe țări ale lumii și din România. Prima zi a ediției s-a desfășurat la Galați, a doua la Brăila, a treia era la Sulina, cred, apoi la Tulcea...etc. M-am prezentat duminică la locul indicat de Corneliu Antoniu și m-am trezit în mașina sa, mergând undeva. Era și un microbuz, erau și alți scriitori cu mașinile... Pe drum am întrebat curioasă: ”Dar noi unde mergem acum”? ”La Brăila”, mi-a răspuns dl Antoniu. Habar nu aveam ce facem la Brăila și nu știam ce sărbătoream. Mașinile s-au oprit la Biblioteca Panait Istrati din Brăila, iar oamenii s-au împânzit prin curte. M-am întâlnit și cu niște cunoscuți, care veniseră special acolo: Lucian Vasilescu, Adrian Suciu, Liviu Ioan Stoiciu, Simona Toma. Cum eu venisem la Galați sâmbătă seara, am nimerit duminică la Brăila, fără să am habar că merg la Brăila. Am ajuns la Brăila dincolo de orice decizie conștientă: s-a întâmplat așa, pur și simplu!
 Simona Toma, Maria Timuc și Adrian Suciu
La statuia lui Panait Istrati - Maria Timuc și poetul Adrian Suciu

În curtea bibliotecii trebuia să aibă loc un recital al poeților prezenți la manifestare: unii din Franța, alții din Turcia, din Israel, din Grecia, din nu mai știu ce țări ale lumii, alții din România. Soarele bătea cu putere și oamenii căutau adăpost pe sub pomi, așa încât directorul Bibliotecii a spus că recitalul poetic nu se putea desfășura afară, cum era plănuit, din cauza soarelui puternic, așa încât ne-a invitat pe toți la etajul trei, la sala ...FĂNUȘ NEAGU! Când am auzit numele lui Fănuș Neagu, m-a cuprins o emoție teribilă. Am fotografiat numele sălii, l-am privit de-a dreptul uluită, căci am simțit, în sfârșit, că eram în fața motivului pentru care am venit la Galați, dar m-am trezit și la Brăila. Stând acolo, pe scaun, în sală, parcă simțeam energia maestrului Fănuș Neagu în aer. Emoțiile m-au copleșit, nu știam cum să controlez energia pe care o simțeam, așa că aveam un fel de tremur în corp și incapacitatea de a-l stopa.  În vreme ce poetii străini recitau, eu mă luptam cu emotia din corpul fizic și din cel energetic, fără nici un succes. Curând l-am auzit pe Corneliu Antoniu prezentându-mă: ”Maria Timuc este astăzi aici. Fosta mea elevă, pe care n-am văzut-o de aproape 30 de ani, a lansat la Bookfest o carte de poezii, ”Iubire de nisip”, etc... M-a invitat să citesc din carte. M-am trezit astfel recitând din cartea nouă, în sala Fănuș Neagu. Inima îmi bătea cu putere. Fănuș Neagu citise manuscrisul celei de-a doua cărți ale mele, ”Și Dumnezeu Dumnezeiește pe aici” și îmi scrisese câteva cuvinte minunate pe copertă. Fusese și la lansarea cărții, unde a vorbit! Iată că acum el nu mai este în corp fizic, dar..simțeam că era prezent pe lângă mine și la această a treia carte. M-am trezit în sala care-i purta numele, în localitatea în care se născuse Fănuș Neagu(la Brăila am mai fost doar o dată, când aveam 19 ani), recitând din a treia mea carte de poezii, căci din 2001, de când am lansat cartea la care a fost prezent și Fănuș Neagu, n-am publicat altă carte de poezii. Părea că spiritul lui plutea acolo, în aer, în acea sală, că acel spirit mă adusese atât de straniu la Brăila, parcă dornic să-și facă simțită prezența. Și, petru ca lucrurile să fie și mai grozave, la masa de prânz m-am trezit față-n față cu Ion Coman, omul căruia familia lui Fănuș Neagu i-a încredințat manuscrisele sale, un prieten apropiat al lui Fănuș Neagu, care mi-a povestit multe lucruri despre Fănuș.
 Biblioteca Panait Istrati - Brăila

Sala Fănuș Neagu


În acest fel, începând de la greșeala lui Mihail Gălățanu, l-am reîntâlnit pe Corneliu Antoniu după aproape 30 de ani, am ajuns la Brăila după 28 de ani de când nu fusesem acolo și, din pricina soarelui de afară, recitasem în sala Fănuș Neagu. La masă am fost așezată la masa invitaților speciali, formată din cinci persoane, între care singurul om care fusese prietenul apropiat al lui Fănuș Neagu. Dacă n-aș fi ajuns în sala care-i purta numele maestrului, n-aș fi știut, n-aș fi înțeles legăturile sincronistice. I-am simțit prezența, de asta sunt sigură, și cred că energia aceea pe care am simțit era..spiritul lui Fănuș Neagu. Poate părea o nebunie, dar modul în care am ajuns la Brăila și filmul întregii povești e de-a dreptul straniu, e în acest film o curgere inteligentă, plină cu evenimente care au schimbat cursul călătoriei mele așa încăt să ajung ..aproape de Fănuș Neagu și cu această a treia carte a mea de poezii. Fănuș Neagu a crezut în destinul meu de poet și mi-a lăsat scris acest lucru..cu litere  de mână(”Mariei Timuc, să fie steaua lirică a României”, a scris el) spunându-mi că ele vor fi prețioase într-o zi! Ziua de 31 mai 2015 va rămâne mereu în inima mea și-n gândurile mele ca o zi tulburătoare, în care am trăit sentimentul că Fănuș Neagu m-a adus la Brăila pentru a-mi prezenta și această a treia carte de poezii, ”Iubire de nisip”! O zi plină de sincronicitate și de mister, o zi..de neuitat din viața mea! O zi în care..poți fi convins că cineva de dincolo de moarte...e pe aici, e aproape...

Liviu Ioan Stoiciu și Adi Secară



Mulțumesc, Maestre Fănuș Neagu!
Mulțumesc, Corneliu Antoniu! MUlțumesc, Mihail Gălățanu! Mulțumesc, Ion Coman...pentru această fantastică aventură a mea la Brăila, pentru oportunitatea de a-mi prezenta cartea în fața unui mare număr de scriitori și critici prezenți acolo și pentru plimbarea cu vaporașul pe Dunărea atât de iubită de Fănuș Neagu!

joi, 28 mai 2015

CRONICA LITERARĂ
de Ionel Bota
Recapitulare a lumii - poesie. Din nou despre lirica Mariei Timuc









E un spectacol fascinant poezia Mariei Timuc. Atât de fascinant încât aproape că nu mi-aș dori să încep astfel cronica, dintr-o dată entuziast, dintr-o dată plin de elanuri pozitiviste, dintr-o dată aplaudând, dar sunt atât de multe argumente că te afli în preajma a ceea ce cred și eu că reprezintă noua față a liricii române, astăzi, încât nu mai găsești alt refugiu, cu toate rafinamentele interpretului literaturii, decât în gestul de a accepta marea provocare. Lectura cărții Mariei Timuc, recent lansată și ea la BookFest, te bucură, enorm și te încredințează, vai, cât de liniștitor, că poezia românească se află iarăși pe un drum bun. Pe epigrafa copertei ai și întâmpinarea lui Alex. Ștefănescu iar aceste lucruri splendide spuse despre lirica Mariei Timuc nu sunt doar cuvintele de escortă galantă ale profesionistului, unul din creierele atât de limpezi ale comentariului literar de la noi; sunt, iarăși, argumentele aduse excepționalei solemnizări a discursului liric din creația acestei autentice.
Și acum gata cu prestația spontan-feerică fiindcă uimirile, nu-i așa, mai mult sau mai puțin programate, ardere și ceremonie sunt peste tot în lumea celor ce, cu har sau fără, scriu în această cultură națională inflaționistă sub agresiunea invaziei elementarului. Să încercăm, așadar, să notăm despre această carte, Iubire de nisip (București, Editura Tracus Arte, 2015, 126 p.), un creuzet inconfundabil de zămislire a poeziei suverane, o carte în care eul se confesează, dramatic sau abia șoptit, asimilând continuumul imanențelor și descifrând, sub semnul și el evocator al marilor insurgențe, exorcizarea senzațiilor. Nu insinuăm aici vreo pierdere a sensului metafizic într-un edificiu al templului tragic, precum clama Adorno când Barth abia rostea primele concluzii despre un postmodernism care, de-atunci, trebuia să fie, duplicitar, demolator și re-edificator. Dar în cartea Mariei Timuc întrezărim marea ruptură, estetic vorbind, între ce a fost și ce va fi poezia pe care o scriu astăzi câteva doamne aflate în lojile din față ale literaturii. Poate că exagerăm, poate că sunt doar semnele unei altfel de coerențe identitare și iremediabilul regrupează, receptacul magic, spațiul arhetipal. Dar în textele Mariei Timuc însăși poezia redevine un centru simbolic, un refugiu mitic al lumii, obsesie și constelație restaurată a semnelor unei magii amintind, fără a fi un truism, acum, de o altfel de „corolă a minunilor.” Poeta noastră, altminteri, elogiază adăpostirea în ispita orizontului, proiecția trecerii într-un scenariu care transformă în mit și paradigma. Cotidianul, chiar, devine cadru edenic, teritoriul în care, o dată recâștigată, trebuie instalată pe deplin puritatea strălucirii inițiale dar și, zice prea melancolicul hermeneut, tristețea metafizică: „eu am obsesia inimii, o scriu cu litere mici, o fac pâlnie/prin care strecor vinul și viața, mă fascinează ceva/în inimă, ceva dincolo de ea, stau de veacuri/și-o înșir pe culmea de rufe, o usuc bine/să-mi treacă/oboseala, să mă ridic pe frânghiile ei, ca pe munți, pe/inima/mea, pe inimile altora mulți oameni de zăpadă, oameni/de flori,/pe oameni de fier desenez o inimă, un tablou înalt/până la cer//eu am obsesia inimii dimineața,/când mă trezesc o pipăi să văd dacă-i în cameră sau la/fereastră,/de-a prins-o ceața, de-i tulburată sau de-i în caruselul/cu jucării/a copiilor, de-a stins-o vântul, de i s-au răvășit culorile/într-un curcubeu/rotund ca pământul…../și merg pe stradă și consult starea inimilor care trec/singure, sunt un doctor/țicnit, abia câțiva mai poartă inima cu ei, câteva stoluri/de păsări/care abia au venit…/mă obsedează inima, e ceva duios în toată această/iarnă, în această viață, să ai o inimă și să o porți pe față,/în ochi s-o ții/ca pe copii, s-o legeni și să-i dai jucării…//am obsesia inimii, inima mea care trece, aleargă și/merge/în aceeași secundă pe un val, pe o torță, pe un cal/sălbatic/și pe-o stradă, și pe jăratic…/am obsesia asta, de singuratic, să am o inimă, să o văd la/ferstre,/în loc de perdele și-n loc de reclame la dero, la mașini/de curse/și la ciorapi, să fie inimi, inimi cuminți, fragile,/aventuroase/să locuim în inimi, Doamne,/să stăm în ele ca-n niște case!” (Eu am obsesia inimii, p. 100-101).
Poezia întoarcerii evocă hieroglifa vieții în lumina integratoare, sigur primordială, schiță a reintegrării eului în lumea care trebuie să fie ea însăși prilejul, șansa marii „lecturi”. Lumea citită de Maria Timuc se înluminează treptat, e o circumscriere a logosului interior, ritual de precepte. În împrejurările frumosului din lucruri (papà Verlaine, o, Mon Dieu!...) discursul liric e un virus contaminând eul sacrificial. Maternitatea (sublim istorism, omule dăruit veșniciei!) „strigă” și ea din mirajul unei dimineți de toamnă, vizionarismul e mai degrabă mostra unui exercițiu spiritual (hm, cred că acestei femei interesante, poetei noastre, îngerii i-ar îngădui și apostrofarea lui Dumnezeu!). Poezia are o arheologie a ei, de aceea eul liric consimte că miturile arhaității vor dăinui, sfântă continuitate, iarăși numai și numai prin poezie. Poezie mâncăm pe pâine, poezie respirăm din tubul cu oxigen, poemul e singura garanție de noblețe a rasei umane: „Se vede-n cer cum toamna mea ascunsă/Poartă pe chip un fel de neastâmpăr/Când mă întorc cu sufletu-ntr-o frunză/În toamna ta să fiu, să nu mă scutur…/Se-alintă-n pomi și-o altă toamnă mică/În ochii tăi stau ploile pe-o parte/Eu te iubesc din frunze care pică/Într-o viață mare, fără moarte/Iubirea mea se prăbușește-n struguri/Și-n părul meu ca-n vinuri umblă viața/E toamnă într-un vis și tu te bucuri/Că toamna se destramă dimineața…” (Toamna în vis, p. 27). Dar găsești în volumul Mariei Timuc și o bună organizare a vizionarului, chiar și dragostea e o răsfrângere în spirit, nu te joci cu inițierile, tiparul dragostei fertilizează, chiar și morbidețea se sustrage iremediabilului, pare a fi conținutul paratactic al închiderii/deschiderii , un schlechtterdings supervizând sfidarea nostalgiei originarului. Într-un poem viziunea e aproape fastuoasă, badinajul liric întrezărește o temă ritualică, totuși, iar inconformismul bine strunit, vreau să spun bine jucat, o readuce pe poeta noastră lângă tonusul generațiilor actuale de creatori, ascensiunea ei apropiind-o mai degrabă de scena pretinșilor lideri: „și dragostea mea te-a văzut…/în această călătorie printre gânduri/în care existența își ține rădăcinile/ca-ntr-un pământ nesfârșit de lumină,/tu ești doar în zilele în care sălciile/se apleacă peste chipul meu ca peste apă,/așteptând să se recunoască/tu te naști dintr-un gând/în care de atâtea ori ne-am întâlnit ca într-o sfâșietoare/melodie/a întrebărilor și n-am nici un răspuns în afară de tine/de aceea cântecul există/tu ești în gândul acesta în care nu mai poți îmbătrâni/dragostea mea ți-a șters ridurile/și pașii efemeri de pe nisip/ți i=a desenat pe mare/în loc de corăbii despre care nu știi dacă se duc/sau se întorc în lumină/și dragostea mea/te-a văzut atât de frumos încât și păsările se fac/oglinzile tale când zboară și când își întind amintirile/în mintea mea/așa ți-am șters moartea, iubindu-te…” (ți-am șters moartea, iubindu-te, p. 61).
Astfel, cartea Mariei Timuc are curajul de a ne propune reînceperea unei „cosmogonii” dar ne avertizează fatal că poezia nu a fost niciodată refulare și că este singurul chezaș al tainelor lumii acesteia și viitoare. Iată zulufii tragismului detensionând ornamentațiile ontologiilor primare: măreția omului în măreția poesiei. E o voluptate a vieții și a morții, în toate, peste tot. Restul e meditația…Desigur, și lectura obligatorie a cărții Mariei Timuc, o bună pledoarie pentru depășirea complexului iterativ și recunoașterea forței poeziei în reconstrucția destinului omului. Recapitulare a lumii – poesie…


**
Ionel Bota a postat pe pagina sa de Facebook și această mică notiță înainte de a scrie cronica de mai sus:

”... trăiesc o fericire în plus fiindcă am cunoscut-o pe MARIA TIMUC, una din poetele remarcabile ale noului val dacă nu cumva cea mai bună între femininele liricii noastre actuale, cum sugera inconfundabilul nostru Alex. Ștefănescu, la lansarea volumului Iubire de nisip, apărut la Editura Tracus Arte. În trenul care m-a adus azi noapte de la București, pentru două zile de re-bănățenizare, am și scris cronica la această carte, sper să o postez diseară. Dar Maria Timuc m-a impresionat (nu doar pentru - și el inconfundabil - autograf) ci și ca autoare a volumului Pași către tine însuți. Vindecarea cauzală, apărut la Editura Dharana. Până la punctul de destinație al acceleratului nopții, am realizat prima lectură a acestui op minunat. Terapie curată, prieteni! Cred că femeia aceasta e menită să reprezinte acel balsam mult așteptat pentru rănile grave, multe neînchise încă, ale culturii românești”. (...) //


***
Mulumesc foarte mult domnului Ionel Bota pentru aceste frumoase cuvinte scrise despre cărțile mele imediat după lansarea cărții ”Iubire de nisip”(Ed. Tracus Arte). Despre Cronică domnul Bota a precizat că nu este doar o cronică de Facebook, ci va apărea într-o revistă literară în următoarea perioadă. 
IUBIRE DE NISIP - iubirea pe care am trăit-o după fiecare ploaie


IUBIRE DE NISIP - Este titlul celei de-a treia cărți de poezie semnată Maria Timuc - Editura Tracus Arte. Cartea va fi lansată la Salonul Internațional de Carte Bookfest, sâmbătă, 23 mai a.c, ora 16,15, la standul Editurii Tracus Arte (Standul 15), Pavilionul C2.
Vor vorbi despre cartea ”Iubire de nisip”: criticul literar Alex Ștefănescu și scriitorul Dan Mircea Cipariu, iar Maestrul Ioan Chelaru va recita câteva poezii. 

Această carte apare după 14 ani de la publicarea celei de-a doua cărți, ”Și Dumnezeu Dumnezeiește pe aici”(Editura Diacon Coresi). Nu este atât de obișnuit ca poeții să publice rar, dar eu am deja obiceiul acesta, să apar și să dispar, poate și pentru că tumultul vieții de zi cu zi nu mi se potrivește: mai degrabă sunt o ființă retrasă, cu aplecare către liniștea chiliilor și a întoarcerii privirii către sine. Am scris în acești ani, nu doar poezie, dar poezia e pentru mine ca un prieten, cel mai bun dintre toți: poeziei îi fac mărturisiri tainice, ea e un duhovnic tăcut, un fel de Eu însămi, nu doar un aspect al Eului meu. Cred - și sper să pot scrie într-o zi argumentat - că ființa umană e ”o carte de poezie”, una pe care a scris-o Creatorul însuși. Dumnezeu este cel mai mare poet, căci existența însăși e poezie, e metaforă, e simbol, e frumusețe, e grație, e tot ce-i viu și e în toate formele care ne populează existența. Iubesc poezia pentru că simt că viața, în toate formele ei, e metafora divinului. Poezia pe care o putem scrie noi ne face epigonii lui Dumnezeu, dar avem în noi înscrisă gena poeziei și suntem fiecare o carte...de poezii. Pentru că suntem ”poeziile lui Dumnezeu”, iubim poezia și fiecare dintre noi se trezește câteodată...poet.
Eu nu știu dacă sunt poet, în sensul omenesc al cuvântului, dar știu că poeziile plutesc,precum fulgii de zăpadă sau precum florile care se scutură în vânt, într-un spațiu interior, în lumea subtilă, acolo unde, din când când, creierul nostru, aflat într-o anumită stare(aș spune într-o stare de conștiință mai înaltă), ajunge uneori și culege...sentimente, gânduri, imagini, tensiuni, lumini și umbre. Călătoresc și eu pe acolo, prin acel spațiu al variantelor, și iau din el...simboluri deja create, aducându-le în conștiință în trupul unei poezii. Deci, nu cred că poetul e creatorul poeziei, ci culegătorul ei. Poetul e ca un culegător de cireșe, nu acela care a făcut livada.


Această carte, ”Iubire de nisip”, e o carte despre... IUBIRE! În pofida aparențelor, nu e vorba atât despre iubirea omenească, ci mai degrabă despre expresiile iubirii care crează și iubirea omenească, și iubirea pentru Tatăl ceresc, și iubirea ca stare esențială a existenței. Nisipul este pentru mine o metaforă care simbolizează infinitul și forma cea mai mică, în același timp. În copilărie făceam căsuțe de nisip pe picior după fiecare ploaie, iar căsuțele acelea au rămas în sufletul meu expresia iubirii în forma cea mai pură.”Iubirea de nisip”e iubirea...cea mai frumoasă pe care am trăit-o în copilărie, după fiecare ploaie!


Vă aștept, așadar, sâmbătă, la standul Editurii Tracus Arte, să fiți alături de mine și de ”Iubirea mea de nisip”! Aceia dintre dumneavoastră care ajungeți la Târgul de Carte pot găsi cartea la standul 15, Pavilionul C2, Editura Tracus Arte.

**

Iată și poezia care i-a plăcut cel mai mult domnului Alex Ștefănescu:


Și în tristețe îngerii există...

un înger scrie-n picurii de ploaie
e scris de înger ploaia asta tristă
eu râd atunci când scrie îngerul
pe umăr 
că în tristețe îngeri nu există...
un înger doarme-n timp ce doarme lumea
e somn de înger somnul orișicui
eu trează sunt 
și văd cum îngerul îmi doarme
și somnul meu adânc în somnul lui
un înger uneori prin ploaie-și scrie
frumoasele-i tristeți fără să știe
că și în ploaie îngerii există
și ploaia îngerilor de aceea-i tristă...
și de aceea plouă unde sunt
și dorm și-ascult în somn de înger ploaia tristă
și pe alt umăr îngerul îmi scrie
că și-n tristețe îngerii există!


NOTA:
Îi mulțumesc în mod special domnului Ioan Cristescu, directorul Editurii Tracus Arte, pentru apariția cărții ”Iubire de nisip”, despre care cred (m-am convins deja) că este...un om minunat!